valer sasu: aprilie 2009

Valer Sasu este unul din cei mai mari graficieni pe care îi are Sătmarul în prezent. Deşi are doar 27 de ani, Sasu a dobândit un prestigiu mare în ţară şi în străinătate. Chiar şi la această vârstă, Valer este un rebel. Recent, a primit un atelier de lucru pentru că este unul din cei mai buni cinci artişti plastici sătmăreni. Pasiunea lui pentru artă a început de la o vârstă fragedă, iar perspectivele lui despre arte şi viaţă sunt foarte deschise şi interesante.

R.: Cum a început totul?
V.S.: De mic, de la trei ani. Am desene de atunci pe care încă le mai păstrez. Deşi tatăl e pictor, nu m-a obligat să devin ceea ce sunt acum. Asta vine din ADN, se transmite în gene. Tata doar îmi cumpăra carioci, creioane, pasteluri dar nu mi le punea niciodată în mână.

R.: Ce sprijin material ai primit de-a lungul vremii?
V.S.: Sprijinul material a început de la părinţi. Au avut încredere în mine şi erau convinşi că acesta îmi este drumul. Dar acum, în mare parte eu fac totul. E mare lucru atelierul care l-am primit pe strada Ştrandului de la municipalitate. Aceasta mă ajută pe mine într-un fel, iar eu ajut în alt fel. În decembrie 2006 am luat premiul pentru debut la Salonul Naţional de la Bucureşti.

R.: De ce nu pictura?
V.S.: Nu simt culoarea ca un pictor. De aceea prefer grafica. Mie îmi plac liniile, volumele...

R.: Ce crezi că spune lumea despre un grafician?
V.S.: Unii mă înjură şi din punctul lor de vedere au dreptate. Important e ca privitorul să nu stea indiferent în faţa lucrării mele pentru că atunci am făcut-o degeaba. Ce satisfacţie mai mare poate avea un artist decât să îi spună cineva că lucrarea lui l-a pus pe gânduri? Chiar am păţit aşa ceva la Baia Mare la ceva timp după o expoziţie. O doamnă m-a oprit pe stradă să îmi spună că încă se mai gândeşte la un tablou de-al meu. Uite, de pildă muzicienii au avantaj pentru că prestaţia lor e live, îi vede lumea şi îi apreciază pe loc. În artele vizuale e altfel. Aici omul nu se întâlneşte cu artistul ci cu opera.

R.: Cum a fost la facultate?
V.S.: Facultatea a fost perioada care m-a schimbat cu 180 de grade, începând din primul an. A fost o perioadă foarte frumoasă. Anturajul de acolo mi-a influenţat stilul. Satu Mare are un dezavantaj că e un oraş izolat şi asta frumos spus. Aici ca elev nu am avut deschiderile necesare dar la facultate am văzut cu ce se mănâncă arta.

R.: Muzica are o influenţă asupra operelor tale?
V.S.: Muzica e o artă, artele merg mână-n mână. Muzica mă stimulează. Atunci când desenez în aşa fel îmi şi aleg piesele, să se potrivească cu ce simt. Acasă ascult electro-jazz, muzică electronică, acid-ambient, japoneză electronică şi din când în când mi se face dor de un rock din tinereţe. Întotdeauna merge un „Rage Against the Machine" în toiul lucrului.

R.: Ai 27 de ani şi totuşi eşti rebel.
V.S.: Da, sunt şi fac bikeing. E o consumare a unei părţi din energie. Dacă nu ies în oraş cu BMX-ul nu îmi găsesc locul în casă. E o energie pe care n-o poţi consuma numai fizic. Iar în accidente, te simţi mai viu. Sportul meu nu e fotbalul, e tenisul. Îl joc de plăcere pentru că e elegant.

R.: Cum priveşti femeile?
V.S.: Le privesc ca pe o entitate frumoasă, pentru că sunt o componentă din viaţa mea. Apar sub o formă sau alta în operele mele. Vorbind de privire, de ochi o idee pentru a fi recepţionată corect dintr-o lucrare trebuie să treacă prin trei faze: vedere, vizibilitate şi ultima e viziunea. Viziunea implică psihic, istorie personală. Una e că văd femeia pe stradă şi mi se întoarce capul după ea şi alta e în tabloul care îl fac. De fapt, în lucrări nu apare neaparat sub formă de femeie ci mai degrabă e vorba de feminitate. Nu îmi place să mă reduc la o chestie simplistă. Am pictat primul nud când eram clasa a XI-a. Era o temă la şcoală. După ce faci studiul anatomiei artistice, eşti călit cu aşa ceva. Eram neiniţiat în problema femeilor dar pregătit pentru a picta primul nud. Aici intervine şi profesionalismul. Depinde de temă de propunere şi de scop. Pot considera că nudul e o adunătură de muşchi sau un cadavru nud. Poate fi cu scop ştiinţific sau o lucrare de creaţie.

R.: Crezi în sfârşitul lumii?
V.S.: Cred, dar poate nu cum cred mulţi. Cred că e foarte aproape. Eu cred în post-apocalipsă. Am şi avut o serie de lucrări pe tema asta pe care încă nu le-am arătat nicăieri. Ideea e că planeta noastră se mai „curăţă" din când în când asta însemnând sute de mii de ani. Funcţionează ca un organism viu cu sistem imunitar. Planeta face acelaşi lucru ca şi un organism viu. Nici nu cred că Dumnezeu va veni şi va da peste noi. Alea erau concepţii din secolele XII - XIII. Atâta timp cât omul e capabil de sentimente pentru artă, Dumnezeu n-are nicio treabă cu el să îl distrugă. El e toată forţa care mişcă Universul, nu un personaj cu barba albă.

R.: Interesant. Dar despre destin? Te-a influenţat?
V.S.: Nici vorbă. Nimic din ce am lucrat nu e influenţat de destin. Nu îmi place să cred că tot ceea ce fac e controlat şi scris. N-are cum să fie, e prea simplu. De ce omului să îi fie scris destinul şi unei alte vieţuitoare nu? Nu există favoriţi. Niciodată n-am fost încleştat în crezul destinului. E ca şi cum ai spune că mergem pe o şină de la gara A la gara B sau că eu fac numai opere care mi s-au dat să le fac.

R.: Alcoolul e o muză?
V.S.: Nu e o muză pentru artişti. Poate în cel mai rău caz, un refugiu. Pentru cei care cred aşa ceva, să nici nu se apuce nici de alcool, nici de tutun. Când e de consumat alcool e pentru puţină distracţie dar nu te inspiră în artă, mai ales că îţi rupe memoria, îţi inhibă creativitatea şi îţi dezinhibă alte „minuni" inutile.

R.: Ce părere ai când ceilalţi artişti au alte viziuni asupra lucrurilor?
V.S.: Mă bucur, cu atât mai bine. E normal pentru că fiecare suntem un microunivers, e normal ca fiecare să perceapă lucrurile diferit şi egal valabil. Viziunile lor nu sunt greşite şi nici mai puţin valoroase. Chiar şi viziunea mea se va schimba, în timp.

Interviu de Theo Gusat